Pentru multi parinti, ideea de a merge cu copilul la psihoterapie vine cu multa ambivalenta. Pe de o parte, observa ca ceva nu este in regula. Pe de alta parte, apare speranta ca "va trece", ca este doar o etapa, ca poate exagereaza. In cultura noastra, ajutorul psihologic pentru copii este adesea asociat cu situatii extreme, iar gandul ca propriul copil ar avea nevoie de sprijin poate trezi vinovatie, teama sau confuzie.

In realitate, psihoterapia copilului nu este despre etichete sau diagnostice puse in graba. Este despre a intelege ce traieste copilul si cum poate fi sprijinit mai bine, intr-un mod adaptat varstei si nivelului sau de dezvoltare.

Cand apare intrebarea "ar fi bine sa mergem?" De cele mai multe ori, parintii nu vin pentru "o problema mare", ci pentru lucruri aparent mici, dar persistente: temeri care nu mai trec, cosmaruri sau teroare nocturna, teama de intuneric, dificultati de adaptare la gradinita sau scoala, iritabilitate, plans frecvent, retragere sau, dimpotriva, agitatie excesiva.

Alteori, contextul familial se schimba: apar conflicte, separari, pierderi sau mutari, iar copilul incepe sa reactioneze diferit.

Copiii nu spun "am o problema". Ei arata prin comportament. Iar atunci cand aceste manifestari dureaza in timp sau afecteaza functionarea zilnica, poate fi util sa existe un spatiu in care copilul sa fie inteles dincolo de "se alinta" sau "trebuie sa se obisnuiasca".

La ce varsta poate merge un copil la psihoterapie Multi parinti se intreaba daca nu este prea devreme. In practica, copiii pot beneficia de sprijin psihologic inca de la 3–4 ani, insa abordarea este complet diferita de cea a adultilor. Terapia copilului se face prin joc, desen, povesti si interactiune, pentru ca acestea sunt limbajele lui naturale.

Pe masura ce copilul creste, modul de lucru se adapteaza. Un copil de varsta scolara va combina jocul cu discutii ghidate, iar adolescentul poate lucra aproape exclusiv prin dialog.

Nu varsta este criteriul decisiv, ci felul in care copilul traieste ceea ce i se intampla.

Ce se intampla, concret, cand ajungeti la psiholog Un lucru important de stiut este ca, de cele mai multe ori, prima sedinta este cu parintii. Aceasta intalnire are rolul de a intelege contextul, istoricul copilului, dinamica familiala si motivele pentru care parintii au cerut sprijin. Nu este o sedinta de evaluare a parintelui si nici un spatiu de cautat vinovati, ci unul de clarificare.

In functie de situatie, psihoterapeutul poate recomanda si o evaluare psihologica, mai ales atunci cand este nevoie de o intelegere mai structurata a functionarii copilului. De obicei, aceasta evaluare este realizata de un psiholog clinician, pentru ca rolurile sunt diferite: clinicianul evalueaza, testeaza si formuleaza, iar psihoterapeutul lucreaza ulterior in plan terapeutic, pe baza acestor informatii.

Aceasta separare nu este o formalitate, ci o masura de rigoare profesionala. Faptul ca psihoterapeutul propune sa le faca pe toate, poate fi un semnal de alarma.

Dupa primele intalniri, se stabileste modul de lucru: sedinte individuale cu copilul, sedinte cu parintii sau, uneori, sedinte comune. Este frecvent ca parintii sa fie implicati pe parcurs, pentru ca schimbarea copilului se sustine in primul rand acasa, in relatia cu adultii semnificativi.

Psihoterapia copilului nu inseamna discutii fortate despre probleme si nici "scormonit" in emotii. Inseamna crearea unui spatiu sigur in care copilul poate exprima, in ritmul lui, ce traieste. Prin joc si relatie, copilul invata sa isi recunoasca emotiile, sa le tolereze si sa gaseasca modalitati mai sanatoase de a reactiona.

Uneori, schimbarea nu se vede imediat in comportament, ci in felul in care copilul se simte mai in siguranta, mai inteles, mai linistit. Este un proces gradual, care nu forteaza si nu grabeste.

A merge cu copilul la psihoterapie nu inseamna ca "este ceva in neregula" cu el sau cu familia. De multe ori, inseamna exact opusul: ca parintii sunt suficient de atenti incat sa caute sprijin atunci cand simt ca ceva este dificil.

Este posibil ca terapia sa aduca si intrebari incomode, ajustari sau schimbari in felul in care adultii raspund copilului. Acest lucru nu este un semn de esec, ci o oportunitate de crestere pentru intreaga familie.

Un gand de incheiere Copiii nu au intotdeauna cuvintele potrivite pentru a cere ajutor. Dar au comportamente, emotii si reactii care spun o poveste. Psihoterapia este unul dintre modurile prin care aceasta poveste poate fi ascultata cu rabdare si intelegere. Poate cea mai importanta intrebare pentru un parinte nu este "Este prea devreme?", ci: "Ce are nevoie copilul meu acum, ca sa se simta in siguranta?"